Simteam ca ma sufoc, aerul era din ce in ce mai fierbinte, am inchis ochii si am adormit.
Cand m-am trezit, defapt apa m-a trezit, eram intr-o luntre si un omulet ciudat imi punea un pansnsament la cap. Nu-mi vorbea, adica nu-l auzisem sa-mi spuna ceva, si totusi am stiut ca mi-a spus ca am avut un accident si ca inca mai sunt in pericol.
Nu mai vazusem un astfel de om, avea o liniste si o intelegere in ochi pe care n-o mai intanisem nicaieri.
Barcuta luneca usor in josul fluviului iar eu m-am ridicat usor sa privesc. Nu-mi venea sa cred ochilor. Citisem de padurile amazoniene, dar flora si fauna de aici erau parca din alte timpuri.
Ce mi se parea ciudat, era faptul ca totul era cuprins de o ceta, sau cam asa ceva, ce inconjura si fluvial si padurea.
Din barcuta am zarit multitudinea de palmieri si copaci, unii necunoscuti pentru mine, erau mai inaltii ceva decat palmierii si aveau corona in forma de cupa, iar trunchiul parca era un anaconda urias. Erau si o multe specii de maimute si papagali, dar erau si niste pasari de care n-as putea sa pun ce erau.
Dar lucrul cel mai extraordinar, era faptul ca numai aveam ganduri, nu mai aveam necesitati si ma simteam liber si fericit. Aveam senzatia ca zbor peste ape ca peste o oglinda vie, nemuritoare, dar invers de la infinit spre finit. Nimeni nu poatea avea experienta infinitului fara ameteli, fara tulburari profunde. Ma topeam in zborul si linistea finite, deja eu, nu mai existam.
Am ajuns la un fel de ponton, ne-au intampinat alti omuleti, la fel cu cel din barca. Am coborat din barca, mi-au spus sa ma pun in genunchi, m-au ridicat fara sa ma atinga si m-au tinut asa intr-un norisor, de-o albeata imaculata. Inima nu-mi mai batea, eram una cu omuletii si ei una cu mine. Mi-au spus sa ma uit mai atent in josul fluviului. Am vazut. Asta pentru ca mi se premise sa vad, ca totul plutea, si fluvial si padurea erau sus, sus de tot. Am vazut in ceasta o creasta de munte si ma uitam ciudat la ea. Mi s-a spus ca este Enola, mai précis ca eu il cunosc drept Chomolungma. V-am mai spus imi trasferau ideiile lor si asa defapt comunica, ei citind in mine nedumeririle.
Mi-au spus ca aici se reechilibreaza lumea, ca aici este Sambala. Oamuletii care se roaga tin in fiinta lumea, daca ruga lor s-ar intrerupe, ei ar dispare si suportul lumii ar inceta.
Aici exista o nonverbalizare a gandurilor, un loc sacru deplin unde nu-i ziua, unde nu este seara, unde din rug asfintit picura perle de ceara.
Aici esti ca o pasare, vantului ii spui toate gandurile. Presat intre cer si pamant, in puncetele cardinale, sari peste coarda curcubeelor.
Misterul Sambalei lumineaza, scoate in evident lumina si contureaza intunericul. Este un ceva in care se pierde inteligenta.
Omuletii mi-au spus ca rugaciunea pentru ei este ca si repiratia pentru noi, adica ca nu poti rezista mult fara sa te rogi, spun ei ca dispari.
Stateam asa in norul alb, cu omuletii langa mine, eram linistit si mi-am revazut tot firul vietiii de pana atunci. Practic fiind acolo eram in rugaciune, si simteam ca Dumnezeu m-a iertat.
Unul dintre omultei mi-a transmis un cod, pe care l-am retinut foarte usor.
M-am trezit intr-o balta de sange, cei de la salvare vorbeau :”Parca n-a murit, ia mai luati-i pulsul”। Am realizat accidentul si…ingrozit ii cautam pe omuleti. Incercam sa-mi reamintesc codul, vroiam sa ma intorc in Sambala.
Intunericul lumineaza ca ziua...si vrea sa pacaleasca stalucirea Soarelui.
Tobe or not tobe !!!
